Nu îmi ești prietenă.

Nu, nu îmi ești prietenă.
Nu când mă întrebi dacă inteligența artificială îmi va lua locul de muncă.
Nu când încerci să îmi faci program la 10 noaptea și să te răzgândești fără să îmi spui.
Nu când mă acuzi de rasism atunci când povestesc o întâmplare.
Nu când pari să aștepți din partea mea orice noutate care să mă arate într-o situație rea, disperată, orice care să te facă să te simți bine, să crezi că îmi ești superioară.
După întâlnirile cu tine, nu mă întorc relaxată sau fericită că ne vedem.
Și cred ca asta doresc de acum înainte: să nu ne mai vedem.
Nu e vina mea că ai făcut alegeri proaste. Nu e vina mea că nu ai relații bune cu părinții, cu familia.
Nu e vina mea că aleg să fiu fericită și că am o familie unită.
Nu e vina mea că ești nefericită.
Dar nu mai sunt obligată să te mai văd, să opresc toate încercările tale de a mă face nefericită.
Nu am o viață perfectă, lucrez, am frici, am credite, am neplăceri, probleme, emoții, ca toată lumea.
Dar prefer să nu mă plâng oricui, să le rezolv cât pot, să mă bucur de o carte, de un film, de o floare, de o pictură.
Da, nu e viața pe care am visat-o. Dar asta o am. Cu asta trăiesc. Și nu vreau să aduc suferință, mizerie sau neplăceri în viața altora.
Dar se pare că tu asta încerci să faci cu viața mea.
Am spus tot ce era de spus din partea mea. De aici înainte aleg să mă retrag. Prefer liniștea de acum înainte.