Poză cu tata

ți-am văzut mesajul însă mi-a fost foarte greu să îți răspund.
Nu știu dacă ți-a zis C., însă în prezent sunt într-un proces de renovare completă a bucătăriei.
Cămara este desființată, debaraua a fost demolată și renovată, se pune faianță, mobilă nouă….
În tot procesul de renovare a fost nevoie să decid ce voi păstra și ce nu.
Pentru că am mai puține spații de depozitare și am cerut în mod expres asta (de exemplu, am un spațiu enorm între frigider și tavan, arată urât, încă nu știu cum voi masca, DAR nu doresc să fac un dulap acolo).
Am reușit să intercalez și sărbătorile pascale, doar în familie.
Îmi este încă greu să îți scriu, dar o voi face pentru că ai cerut poză cu tatăl meu.
Cum am spus, a fost nevoie să văd lucruri și să decid ce fac cu ele. La unele am râs amar (aveam o găleată de metal și un ceaun mare de tuci (de făcut conserve)), la altele nici nu m-am uitat la ele (borcane, cutii de plastic) iar la altele a trebuit să plâng în pernă, singură (setul de veselă primit de nuntă – desperecheat și spart – al părinților mei).
Multe le-a luat soacra, unele le-am pus într-o cutie și am rugat-o să le țină până mă decid ce fac cu ele (distanța mă va ajuta) și foarte multe am aruncat.
Așa cum am spus, am făcut sărbătorile în familie și arătam prietenului A. cum era A. mică și M…. și am ajuns la fratele meu mic, eu, părinții, mătușa….
Și mi-am provocat alte amintiri: delegațiile multe, chiar și în zilele importante (păstrez încă o carte cu “HabarNam” în care l-am pus să-mi scrie că a lipsit de ziua mea), cum a făcut pe hol galeriile din apartament și ne-am chinuit să fie cât mai drepte (și sunt puse la un tavan cu multe denivelări), cum am dus o perioadă de foamete pentru că a trebuit să înregistrăm invențiile lui la OSIM (și telefoanele de amenințare primite), cum a început să bea din ce în ce mai mult, certurile cu vecinii, boala mamei ….
Dacă stau să enumăr evenimentele mele din viață, din păcate am mai multe rele decât bune… mă refer cele din copilărie până la al treilea serviciu…
Vrei poză cu tatăl meu? Eu ți-aș recomanda să te uiți la pozele cu tatăl tău. Și să te bucuri că trăiește și copilul are un bunic care poate să îi spună cum erați voi mici.
Știu ce spun, pentru că fetele mai au o singură bunică (soacra) și fac tot posibilul să se simtă bine, să fie sănătoasă ca să repete aceleași și aceleași povești cu soțul și cumnatul, cu amintirile ei, cu întâmplări la care mai poți să râzi…
Iar soacra mea a fost doar o croitoreasă. Sunt sigură că tatăl tău poate avea mult mai multe întâmplări și la alt nivel.
Pe mine mă doare de fiecare dată când soacra poveșteste. Știi că mama ar fi avut mult mai multe povești, tata la fel.. dar nici unul nu mai este în viață.
Fă un efort, și adu-l pe V. să își vadă bunicul, stați seara la un ceai de povești, ignoră supărările tale și ascultă-i amintirile pe viu… pentru că atunci când nu va mai fi în viață te va durea enorm.

Și știu ce vorbesc.