ți-am văzut mesajul însă mi-a fost foarte greu să îți răspund.
Nu știu dacă ți-a zis C., însă în prezent sunt într-un proces de renovare completă a bucătăriei.
Cămara este desființată, debaraua a fost demolată și renovată, se pune faianță, mobilă nouă….
În tot procesul de renovare a fost nevoie să decid ce voi păstra și ce nu.
Pentru că am mai puține spații de depozitare și am cerut în mod expres asta (de exemplu, am un spațiu enorm între frigider și tavan, arată urât, încă nu știu cum voi masca, DAR nu doresc să fac un dulap acolo).
Am reușit să intercalez și sărbătorile pascale, doar în familie.
Îmi este încă greu să îți scriu, dar o voi face pentru că ai cerut poză cu tatăl meu.
Cum am spus, a fost nevoie să văd lucruri și să decid ce fac cu ele. La unele am râs amar (aveam o găleată de metal și un ceaun mare de tuci (de făcut conserve)), la altele nici nu m-am uitat la ele (borcane, cutii de plastic) iar la altele a trebuit să plâng în pernă, singură (setul de veselă primit de nuntă – desperecheat și spart – al părinților mei).
Multe le-a luat soacra, unele le-am pus într-o cutie și am rugat-o să le țină până mă decid ce fac cu ele (distanța mă va ajuta) și foarte multe am aruncat.
Așa cum am spus, am făcut sărbătorile în familie și arătam prietenului A. cum era A. mică și M…. și am ajuns la fratele meu mic, eu, părinții, mătușa….
Și mi-am provocat alte amintiri: delegațiile multe, chiar și în zilele importante (păstrez încă o carte cu “HabarNam” în care l-am pus să-mi scrie că a lipsit de ziua mea), cum a făcut pe hol galeriile din apartament și ne-am chinuit să fie cât mai drepte (și sunt puse la un tavan cu multe denivelări), cum am dus o perioadă de foamete pentru că a trebuit să înregistrăm invențiile lui la OSIM (și telefoanele de amenințare primite), cum a început să bea din ce în ce mai mult, certurile cu vecinii, boala mamei ….
Dacă stau să enumăr evenimentele mele din viață, din păcate am mai multe rele decât bune… mă refer cele din copilărie până la al treilea serviciu…
Vrei poză cu tatăl meu? Eu ți-aș recomanda să te uiți la pozele cu tatăl tău. Și să te bucuri că trăiește și copilul are un bunic care poate să îi spună cum erați voi mici.
Știu ce spun, pentru că fetele mai au o singură bunică (soacra) și fac tot posibilul să se simtă bine, să fie sănătoasă ca să repete aceleași și aceleași povești cu soțul și cumnatul, cu amintirile ei, cu întâmplări la care mai poți să râzi…
Iar soacra mea a fost doar o croitoreasă. Sunt sigură că tatăl tău poate avea mult mai multe întâmplări și la alt nivel.
Pe mine mă doare de fiecare dată când soacra poveșteste. Știi că mama ar fi avut mult mai multe povești, tata la fel.. dar nici unul nu mai este în viață.
Fă un efort, și adu-l pe V. să își vadă bunicul, stați seara la un ceai de povești, ignoră supărările tale și ascultă-i amintirile pe viu… pentru că atunci când nu va mai fi în viață te va durea enorm.

Și știu ce vorbesc.

Familiile de catolici cu pamant mai mult sau mai putin, prin munca si iar munca, isi duceauxxx
In acest satuc atat de mic si izolat erau buni meseriasi in toate. Era o familie cu pamant putin dar sotia lui era o buna croitoreasa, executa paltaloni din postav gros, la fel sumanul pentru iarna.
O alta familie, cumnatul lui tata era un bun cizmar, avea calapoade, executa de la opinci pana la bocanci, pantofi, reparatii, totul executat manual si i-a invatat si pe copii lui aceasta meserie.
O alta familie (Hol) mai putin instaritadar crestea oi si vite, copilul lor cel mai mare nu stiu de unde, a invatat, executa usi, ferestre, totul manual, fiind casatori si avand casa aratoasa, frumoasa.
Inca doua familii in care si bunicul meu dupa mama, erau buni fierari, potcovari; executau balamale pentru portile grele, avea si asa zis atelier de fierarie, intr-un sopron deschis nicovala, ciocan si alte scuse si in special foale actionate manual cu doua capace de lemn legate cu un burduf de piele, sufla aer peste carbuni, mangal din lemn pentru incalzirea (inrosirea) bucatilor de metal, pentru a fi prelucrate (forxxxx) manual pe nicovala.
Astfel bunicul meu facea de la potcoave pana la carute, de la xxxx prelucra lemnul necesar pentru roti, obada, spite, butucul rotiim structura de lemn pentru rotile din fata spate ale carutei, cu manerele respective imbracate in platband mealic, cat si colierele de metal de franarea osiei de structura de lemn a carutei, osie cu butuci de fonta ce se montau in butuci de lemn ce erau procurati din xxxx.
Butuci din lemn pentru roti in care se montau spite erau confectionati de un alt fierar, ce avea un fel de strung de lemn improvizat cu o roata mare actionata manual pentru a da viteza.
Satucul cat si multe comune satesti nu aveau curent electric, ci numai la oras, totul era pe lampa cu gaz, felinar; xxxxx pentru acces noaptea prin curte la vite oi etc., pivnita sau chiar cate o lumanare.

Dumnezeu ne da dar nu ne baga in traista.
Mai bine zis Dumnezeu, divinitatea ne-a dat minte (un program de calculator complex, mult mai performat decat toate calculatoarele de pe acest pamant) si daca nu stim sa-l accesam, el sta in stare latenta pana moare, deci nu ne intra in traista. Traista este deschisa si asteapta ca noi sa o umplem putin cate putin dar traista este mare incape mult in ea, depinde de noi daca introducem ceva in ea pentru noi, pentru generatiile viitoare ca sa lasam ceva pentru ei. Atatia oameni de stiinta, literati, filozofi, muzicieni si multi altii au introdus cate putin in aceasta traista care a ramas ceva pentru omenirea xxx o zi

Azi de Bunavestire Romanul autobiografic al vietii mele.
Un m-am nascut. Intr-un satuc izolat cu o familie de romani ortodocsi (Sava), doua familii de tigani (azi romi) Chiriac si Bogdan si noua familii de religie catolica, care stiau bine ungureste(limba maghiara).
Familia de romani ortodocsi aveau pamant si muncit cu sarg, cresteau oi si vite, pe islazul comunal ce apartinea satului ce m-am nascut si numai munca isi asigurau un trai decen, putin instarit peste medie, pentru familie, avand casa din lemn (barne), tencuita cu pamant,iar invelitoarea (acoperisul) din sindrila de brad.
La fel, in curte aveau un grajd pentru vite, cai si oi, destul de aratos. Deasupra era fanarul, iar acoperisul fixat pe amnari, astfel incat se depozita fanul pentru vite in perioada de iarna.
In plus, curte sau gradina xx unul sau doua stoguri de fan, si stugi de coceni de porumb astfel incat era asigurata hrana animalelor pe perioada de iarna.
Toate acestea solicitau munca si iar munca.
Cele doua familii de tigani Chiriac si Bogdan, cu copii lor xxxx case modeste, aveau pamant putin, nu preau cresteau animale: o vaca si doua trei oi intr-o sura sau un pic grajdulet, erau domni si nu furau. Vara lucrau cu ziua la familile mai instarite, la prasit porumb sau alte munci, in schimb erau buni muzicieni: vioara, tambal, toba si cantau la nunti, baluri, la no, in satele, comunele invecinate sau chiar indepartate. Erau renumiti, veneau in sat oameni de ii tocmeau pentru a canta la petreceri, sambata si duminica.
Aceste doua femilii de tigani aveau pamant putin doar cate o surina in spatele casei si in partea de nord al satului, une nu prea facea nimic doarece lumina soarelui cadea foarte putine ore pe zi, totul era umbrit.

Bunicul era prea modest. De ce trebuie cumpărați alți pantofi? Ce dacă erau stâlciți? Nu se uită nimeni la flecuri! Ce dacă părul din spate trece de guler? Ce dacă pășăria este pleoștită? Cine e el să fie spilcuit ca un dandy? Bunicul o lua peste picior pe bunica, dar până la urmă, cu rugăminți și chiar lacrimi se lăsa pe mâna ei. Apoi venea vacanța. El vroia s-o petreacă așa ca în copilăria lui: să citească pe nerăsuflate un cufăr de cărți. Bunica moștenise o porțiune de pământ, chiar lângă Liman, cu o grădină și o casă. Îi spunea lui Dedușca: mergem la Liman. Închiriem o căruță, punem cuștile cu păsări, cuferele cu haine, cu veselă, cu oale și copiii cu jucăriile lor și într-o zi ajungem la Liman. “Bine”. M-ai auzit. “Da”. Atunci împachetează ce cărți iei cu tine!. “Bine”. O să-ți facă bine aerul de la Liman! “Bine”.
Și așa, zi de zi până venea vizitiul și căruța. Bunica se spetea cărând de una singură și aranjând totul în căruță, apoi se ducea la bunicul: Haide, unde sunt cărțile, să le punem în căruță. “Ceeee? întreba uluit bunicul. Deja trebuie să mergem? Să fie clar, eu unul nu merg. Mergi tu și copiii. Vacanță plăcută!” Iar rugăminți, lacrimi… Până la urmă, ca un ocnaș dus la spânzurătoare se târa până la căruță și se suia lângă vizitiu. În arhiva lui Nana se află câteva fotografii cu bunica și alte neamuri la Liman. Acum ar fi fost al nostru dacă n-ar fi fost al 2-lea Război Mondial și Basarabia a trecut iarăși la Ruși, iar bunicul (împotriva voinței lui, luat pe sus de bunica) nu s-ar fi naturalizat în România. Dacă…. (Ajuns la Liman, Dedușca era un om fericit).
Dragii mei nepoți și fiu nu pot să închei povestirea despre bunicul meu cel drag, Dedușca cel dulce fără să pomenesc despre tanti Katiușa și familia ei! În arhiva dragei mele Nănuca sunt multe fotografii cu această familie “Tvetinovici” – prietenă din copilărie cu Dedușca. Le-am cunoscut pe Ecaterina (Katiușa), Anastasia (Nastea) și Elisabeta (Liza) și le-am iubit și respectat. Vai, ce doamne erau. Dar vă rog să citiți în continuare despre ele și apoi urmează “Povestiri despre bunica Eugenia”.

Între timp se apropia Primul Război Mondial, cel din 1916. La ruși era următoarea lege de încorporare în armată: toți băieții cu excepția celor care erau unici la părinți. Dedușca era unic la părinți și nu a făcut armata și deci nu a fost chemat sub arme. Războiul dus de ruși nu s-a simțit în Basarabia. Dar evenimentele erau relatate în ziare, și toți vedeau cum Imperiul Rus e pe cale să se prăbușească. Țar era Nicolae al II-lea și Dedușca are o amintire de la el: o diplomă și o medalie. Într-o zi au venit 2 inspectori școlari, au asistat la orele bunicului, l-au felicitat și au plecat. Nici o lună n-a trecut și directorul liceului a primit un mic pachet cu rugămintea să-i transmită profesorului de matematică Nicolai Petrovici Ivanov cu cuvenita medalie. Eu cred că directorul ar fi vrut-o pentru el, dar așa-i în viață. Diploma și medalia se află în arhiva lui Nana: FRUMOASE!.
În jurul bunicului era agitație: moldovenii simțeau că sosește momentul eliberării, ruperii de Imperiul Rus și revenirea între granițele României. Acest lucru s-a petrecut fără violență, pe cale diplomatică, în 1918. Nici nu mai era Imperiul Rus: era Uniunea Sovietică. Limba oficială din Basarabia a devenit limba română. Bunicul o cunoștea din leagân. Pe lângă mama lui, Emilia, în casă se afla o altă moldoveancă, baba Ileana, dădaca, mare povestitoare de basme și alte povestiri. Era normal ca la atâția copii să ai ajutoare. Însă, cu toate acestea, Dedușca iubea foarte mult pe ruși și tot ce era rusesc. Inimioara lui de copil a fost cu totul cucerită de tatăl său. Să lăsăm asta – cum zice Grațian.
Bunicul a mai primit o diplomă și o medalie – FRUMOASE – de la Regele Carol al II-lea de data asta. Și ele se află în arhiva lui Nana.
Dedușca a fost profesor excelent. Pur și simplu știa să predea matematica, fizica și alte ce preda el astfel încât copiii pricepeau și iubeau cele ce pricepeau. Era un mare pedagog. Și cu toate acestea iată ce aude el, mergând pe stradă, în spatele unor liceeni: “Ați auzit vestea cea bună? Nicolai Petrovici nu vine la ore. Și-a scrântit un picior!” Copiii tot copii. Pe lângă faptul că preda, supraveghea internatul și era director adjunct al liceului “Alexandru Donici”, mai scotea și “Gazeta Matematică a liceului Alexandru Donici” și mai avea și meditații. Cred că bunica era mândră cu așa soț și avea grijă ca “exteriorul” să fie pe măsura “interiorului”. Adică îl trimetea la frizer. Azi, mâine, poimâine. Până la urmă îl aducea pe frizer acasă. Cămășile i le făcea ea: din material bun și luxos. Croitorul era și el chemat acasă.
Bunica avea grijă și de băieți: tata și unchiul Șura. Ei aveau gusturi rafinate și bunica doar trebuia să mai șlefuiască pe ici, pe colo.
Bunica avea grijă să fie și ea elegantă. Cheltuia foarte puțin pentru asta: își făcea singură rochiile, pălăriile și accesoriile. Și întotdeauna după reviste străine. În plus avea un corp sculptural, care se preta tuturor croielilor. Și bunicul îi făcea fotografii: ce model frumos! Apoi aveau și clipe de relaxare: vizite, bridge, etc. și mai ales citit. Amândorura le plăceau cărțile. Dar nu era o viață perfectă, cum ar putea reieși din cele de mai sus. O tensiune era.

Bunicului i-a plăcut următoarea ofertă: profesor de matematică, de meteorologie și de fizică (pe vremea țarilor norma era mică), locuință constând dintr-o casă cu vreo 7 camere și curte imensă și alte avantaje în apropiere de orașul Samara la o Școală Viticolă. Și așa a devenit profesor, tânăr, bogat, deci o partidă bună pentru fetele de măritat.
Bunicul nu era un om pretențios. Pentru mâncare și curățenie venea o bătrânică din satul din apropiere. Avea timpul ocupat cu orele de curs, cu pregătirea acestor ore, cu cititul (pasiunea lui de bază).
Într-o seară, a lăsat cartea deschisă pe masă și s-a dus să-și ia o gustare. La întoarcere a auzit clar cum cineva a întors pagina. Părul i s-a făcut măciucă în cap. Așa om de știință cum era, întoarcerea paginii cu de la sine putere l-a impresionat. A hotărât că nu e de el singurătatea și în vacanță s-a întors la Kișinău. Acolo a revăzut-o pe bunica, o veche pasiune a lui și i-a spus ce paradis e în mijlocul câmpului plin de butuci de viță de vie, cu un liceu pentru viitorii viticultori, cu profesori foarte bine pregătiți și foarte bine remunerați.
Și bunica a lăsat baltă facultatea de istorie-literatură chiar când să dea examenul de stat și s-a dus, hăt-departe la Samara, dar și mai departe, în “orașul” care găzduia pe profesori, elevi și unde nu era nimic altceva decât câmp gol. A făcut ordine în casa de burlac a bunicului, spre nemulțumirea băbuței.
Dar când s-a născut tata, l-a lăsat cu gura căscată și pe Dedușca. Totul trebuia spălat, opărit, călcat cu fierul fierbinte. Băbuța trebuia să-și pună șorț alb pe ea, pe cap să poarte bonetă albă și totul să sclipească de curățenie. Apoi bunica a pus piciorul în prag: înapoi, la Kișinău, la civilizație. Bunicul și-a găsit post de profesor de matematică și de fizică, și apoi a fost numit director adjunct și apoi și directorul internatului.
Ca director de internat avea locuință gratuită, mare, frumoasă. Pervazul ferestrelor era atât de lat, că puteai să-ți faci patul pe el și să dormi. Dedușca avea mâncarea gratuită de la internat, iar mami și copiii (între timp venise pe lume și unchiul Șura) aveau mâncare contra cost.
Bunica era o doamnă. Preocuparea ei erau copiii și curățenia. Dar și curățenia generală intra în atribuțiile personalului de la Internat.
Și totuși, mami nu se plictisea. Nănuca are în arhiva ei pozele pe care i le făcea bunicul soției sale dragi. Bunica era îmbrăcată cu deux-pieces-uri de modă franțuzească (croșetate de ea), și tot ce era pe ea și pe copii și pe șoț (afară de costume) era făcut de mâinile ei deosebite. În arhiva lui Nana este o fotografie a bunicii stând la taifas cu soacra ei. Mama lui Dedușca vorbea, iar bunica, în timp ce o asculta, avea lucrul de mână. Cred că ea considera că dacă avea talent pentru lucru manual trebuia să și-l cultive.

Basarabia era locuită de moldoveni dar se afla sub dominația rușilor. Țarii ruși au considerat cu cale să populeze Basarabia cu ruși și au promis pământ pentru cei care se vor stabili în Basarabia. Nici un efect. Atunci au dat sfoară în Europa și au început să vină străinii care au format sate și chiar orașe. De exemplu, Cernănțiul și împrejurimile era al nemților, Akerman (Cetatea Albă) era a tătarilor, francezi, ucranieni, etc. Dar limba oficială era rusă. Preoții erau sub controlul Patriahului Moscovei. Inspectorii bisericii erau numiți dintre cei care terminau Academia Teologică.
Pentru a fi preot era suficient să termini Seminarul. Un astfel de inspector a fost și tatăl lui Dedușca, Petru. De aceea Dedușca se numea Nicolai Petrovici Ivanov. El provenea dintr-o veche familie de preoți ruși, din însăși nucleul regatului rusesc și anume Smolenskaia Gubernia.
Fotografia lui e în arhiva lui Nana. Un chip alb, luminos, cu ochi albaștri, cu părul lung, blond și cârlionțat, îmbrăcat în haine preoțești care indicau un rang înalt în ierarhia bisericească și foarte tânăr.
Ca inspector al parohiilor, el era găzduit de preoții mai înstăriți (în Basarabia majoritatea preoților erau înstăriți). Într-o zi, a fost invitat să ia masa la un preot moldovean de origine.
Stăpâna casei era ajutată de o zvârlugă de fată, de vreo 10 ani, care , plină de supunere, de abilitate și de zel îndeplinea tot ce i se cerea. Petru a întrebat pe preot de ce fata nu e la ora aia la școală. I s-a spus că fata este sora mai mică a stăpânei casei, că a rămas orfană și că acum își câștigă existența fiind servitoare în casă. Intrând în amănunte, a aflat că tatăl ei fusese și el preot. Ori rușii au făcut o lege: fetele de preot erou erau obligate să termine Școala Eparhială (un liceu teologic pentru fete). Cele orfane erau ținute pe banii statului în internatul liceului.
Petru le-a spus preotului și soției lui că dacă la anul, când va reveni cu inspecția, fata nu va fi înscrisă la internat, vor avea de suferit rigorile legii. Zvârluga de fată, cu părul negru ca pana corbului, cu fața smeadă și ochii negri a fost o elevă atât de bună, și în plus avea o ureche muzicală și o voce de excepție, încât la terminarea Școlii a fost oprită ca pedagog.
Petru, când revenea în Basarabia, în inspecția de rigoare, trecea pe la Școala Eparhială și se interesa de protejata lui. Totul era la superlativ. Și a cerut-o în căsătorie. I-a luat fotografia (sau chiar pe ea ca persoană) la Moscova, la părinții lui. Când au văzut-o așa neagră și slabă, au pus piciorul în prag: ori noi, ori ea, o țigancă!
Petru a ales: ea. Au trăit fericiți și au făcut 11 copii: 10 fete și un băiat. Desigur că Petru s-a ocupat foarte mult de educația singurului lui băiat. Spunea Dedușca ce făcea în vacanță. Luau un cufăr mare din răchită, îl umpleau cu cărți de la biblioteca liceului și îl aduceau acasă. Cărțile erau noi și noutăți: Jules Verne, Dickens, Tolstoi și alții și altele, din tot felul de domenii de la științele naturii la medicină.
Dar Petru a murit când Dedușca avea vreo 14 ani. Cu limbă de moarte a lăsat dorința lui: băiatul să nu fie la internat.
Pe băiat l-a îmbrățișat și i-a spus: neam de neamul meu (bunicul putea să spună vreo 12 nume) au fost preoți. Ai terminat seminarul, ești liber să mergi la Universitate (era și faptul că bunicul nu avea ureche muzicală, un impediment pentru preoți). Și așa bunicul a terminat Matematica Fizica. El a plecat (pare-mi-se la Lvov) iar camera lui fusese închiriată de mama lui și banii trimiși la Lvov.
În arhiva lui Nana este o fotografie a bunicului în uniforma studențească. Cursurile se țineau în latină și în germană și disciplina era nemțească. Dar la sfârșitul sesiunii se duceau toți studenții și beau bere. Și veneau cântând spre cămin. Sergenții de stradă, cu respect extraordinar pentru geniile de studenți se rugau: “Domnilor studenți, vă rugăm să cântați un pic mai încet, că iată lumea doarme acum.” Bunicul a fost un student foarte bun și a terminat cursurile cu 1 an mai devreme. Dar pentru că nu avea prezența a trebuit să rămână la facultate. A făcut pe asistentul la laboratorul de fizică. Pe afișierul facultății apăreau solicitări diferite.

Arborele genealogic al Marinei si Elenei Ivanov: scris de tanti Eli pentru nepoții Andrei și Grațiela și pentru fiul Dan.

Trebuie să clarific un lucru. Eu voi scrie din punctul meu de vedere. Deci, bunicii noștri (Nicolae și Eugenia) sunt pentru voi străbunici, iar pentru Matei stră-străbunici. La fel, părinții noștri (Gheorghe și Tatiana) sunt pentru voi bunici și pentru Matei – străbunici. Astfel, voi trebuie să urmăriți arborele genealogic din punctul de vedere al meu (deci și a Marinei).

Bunicul Nicolae (n. 1884 – m.1970) + Bunica Eugenia (n. 1888 – m. 1975) -> Tata -Gheorghe (n. 1912 – m. 1945) și unchiul Șura (n. 1914 – m.199x )

Tata -Gheorghe (n. 1912 – m. 1945) -> Marina și Elena
Unchiul Șura (n. 1914 – m.199x ) -> Alexandru (Alecu).

Bunica Micinic + Bunicul Micinic -> mama Tatiana (n. 1917 – m.1948)

Tata Gheorghe + mama Tatiana -> Marina (n. 1941 – m. 2005) și Elena (n. 1941 – m. 2007)

Marina (n. 1941 – m. 2005) -> Andrei (n. 1970) și Grațiela (n. 1974)

Elena (n. 1941 – m. 2007) -> Dan (n. 1975).

Andrei (n. 1970) -> Matei (n. 2003)

Bunicul Nicolae din străbunicul Petru și străbunica Emilia. Tatiana, fată, fată, fată, fată, fată, fată, Nicolae, fată, fată, fată.

Povestire: despre bunicul Nicolae.

Din schemă se vede că bunicul Nicolae a fost singurul băiat din 11 copii. Era cu părul negru ca pana corbului și ochii negri, inteligent și frumos. Surorile lui erau blonde cu ochi albaștri, frumoase și inteligente. Una dintre ele a trăit foarte mult și numai la Kișinău. Era peltică și de aceea era foarte sfioasă și tăcută. Bunica Eugenia (în continuare Mami) ne spunea că a terminat Conservatorul la Moscova cu calificativul maxim: auz muzical absolut. Nu era căsătorită și își câștiga existența dând lecții de pian. Când locuiam pe strada Paris, bunicul Nicolaec (în continuare dedușca) primea destul de des scrisori de la ea și el îi răspundea mereu. Pe urmă a primit o telegramă al cărei conținut mi s-a înfipt în memorie: “Natașa a murit ieri dimineață, liniștit, în somn.” Una dintre surori s-a căsătorit (cred că singura – nu știu precis) și a avut copii. Când rușii au venit în Basarabia, foarte multe din rudele noastre (verișori, verișoare, surori de-ale bunicilor au fost obligați să se mute: unii în Kazahstan, alții, cum a fost această soră, cu copii cu tot în Orientul Indepărtat. Această fată s-a stabilit la Vladinostok și coresponda des cu Marina. Marina (în continuare Nana) vroia să mă atragă și pe mine în această prietenie dar eu consideram că asta mă va obosi. Nu i-am scris nici un rând și nici n-am avut curiozitatea să-i citesc scrisorile. În mare știu că s-a adaptat în pământul străin și copiii ei la fel. Despre celelalte surori ale bunicului știu că nu s-au măritat pentru simplul fapt că revoluțiile și cele 2 Războaie Mondiale au decimat populația bărbătească. Ele aveau diferite meserii: unele surori medicale, etc. Dar erau instruite, serioase și modeste.
În continuare voi povești cum a apărut Dedușca pe lume. Iată: